Apropo de... mita electorală

Este exagerat să numești mită (pomană) electorală micile cadouri-reminder prevăzute de lege. Idem micii și berea de la mitinguri sau gratuitatea concertelor-sălățică din piața publică,
Campania electorală, văzută ca o înlănțuire de evenimente-festive, nu se poate face așa, „pe uscat”. Mai multe petreceri de la mai multe partide = mai multe opțiuni. Egal dezbatere publică, fie ea și la nivel de OTV, dar... vorba aceea, decît nimic. Noi aici facem dezbatere la nivel de Cațavencii, că tot mi-au găzduit articolul acesta (mulțam, PAH).

Apropo de... religia în școli

Ce simpatic e cînd găsești în pledoariile pentru secularizarea școlilor cîte un cuvînt precum „dascăl”... Da, e un termen util, care înglobează semantic și „profesor”, și „învățător”, ba chiar și ”educator”, „institutor” etc. Toate gradele universitare, de la „asistentul-preparator” pînă la „profesorul doctor docent academician” - toți încap în numai două silabe. Ce mai exprimări ne prilejuiește acest „dascăl”: concise ca formă și cuprinzătoare ca înțeles... La fix ca să ne clădim argumentația iconoclastă și progresistă.
OK, nu insist cu etimologia, toți știm că vorba „dascăl” vine din nomenclatorul popesc și că ne atestă adevărul că, la origini, școala era o anexă a bisericii (are sens și cu majuscule, ca instituții oficiale: Școala anexă a Bisericii, da). Țineți minte din Amintirile lui Creangă? Cînd era Creangă mic, îi preda preotul Ioan de sub Deal, într-o chilie lipită de biserica satului. Cînd a crescut, Creangă însuși a trăit în prima linie laicizarea școlii de după 1870: a predat (deopotrivă ca diacon și ca „dascăl” răspopit), a scris manuale (abecedarul lui Creangă ar fi, cu mici actualizări lexicale, preferabil unora de azi). A criticat formalismul clerical („cumplit meșteșug... ” etc.); dar ne-a și transmis (Popa Duhu ș.a.) un adevăr încă în vigoare: dincolo de ierarhii și „traftologii”, există o moștenire de valori a creștinismului care întemeiază educația românească (un „duh” anume).
Pe urmă: și „catedră” e un termen venit dinspre popi. Și „seminar”, și „vocație/ vocațional”... Mai scormoniți și sigur mai găsiți.
Trec repede peste argumentul cu Antim Ivireanul și Coresi (ambii popi, primul sanctificat), întemeietori de Biserică, Școală, cultură, limbă literară... unii ar zice chiar națiune... Important e să îi facem cezarului predarea: școala e o invenție a popilor! Și nu numai în Humulești, ci în toată Europa, poate chiar în lume.
Așadar, OK: milităm pentru „jos icoanele” și „afară catehizarea” din școli, dacă sîntem convinși că aceasta e calea neabătută a progresului. Dar hai s-o facem înțelegînd un pic contextul istoric...
... Precum și pe cel actual!
Paranteză. Tipic logicii „de telejurnal” e să zici (și să apuci să crezi) că oficialitățile fac totul în locul nostru. Că dinspre „socialul mic” nu mai tresare nimic: nicio inițiativă, nici o acțiune, nichts. Dacă într-un oraș se face o paradă sau un marș festiv, deducția „de telejurnal” e că la mijloc ar fi mîna primarului (aha, încă un Mazăre!)... Dacă pe un perete de clasă, dintr-un cartier pierdut, se ițește o icoană, gata: suspect e BOR-ul, clerul înalt, prelățimea, prea-înalții și prea-sfinții! Cine știe ce enciclică ocultă a agățat-o pe Precistă în acel loc consacrat educației laice?! (Aoleu: „consacrat” e tot termen religios, scuzați oximoronul.)
Voi reveni cu un Apropo special dedicat „gîndirii de telejurnal”. Vă dau temă să vă gîndiți de unde vine (oroare: „temă” e un alt cuvînt moștenit de la popi!).
Ideea e simplă și o poate verifica orice membru al unui comitet de părinți: o mare parte din aderența eclezială a comunităților școlare vine dinspre mirenii simpli. Părinții, bunicii, învățătoarea și profu' de sport sînt de obicei primii care își doresc Biserică în școli. Icoana aia „de la telejurnal” a fost agățată mai degrabă de un tătic grijuliu. Parohul care apare în poza de inaugurare a anului școlar (uneori în atitudini inadecvate, lîngă un ursuloi galben sau o dansatoare de cha-cha-cha) dă curs unei invitații. Religia populară e un corp de aisberg nebănuit de către postacii anticlericali.
De ce simt părinții nevoia de religie - chiar de catehizare - în școli? Eu am cîteva capete de ipoteză, în urma unei cercetării în comunități de părinți. Dar sînt deschis la opinii, idei, apropouri...
De asemenea, e de investigat și zelul anticlerical și iconoclast al gulerelor-albe care bagă la greu viralitate online pentru cauze care nu le privesc imediat (majoritatea nu au copii de școală, iar o bună parte nu mai trăiesc în mica localitate natală, în care îi deranjau probabil dangătele și fanfara de la mort).
Vă reamintesc regula: nu ținem nici cu unii, nici cu alții. Nu judecăm bine și rău. Pentru asta, e plin netul de locuri de bătaie. Aici nu batem decît apropouri.

UPDATE: interesant de citit pe blogul lui Mihnea Măruță, o altă invitație la reflecție pe aproximativ aceeași temă.

Apropo de... „neseriozitatea” protestelor

Cum vine asta? Avem tendința ca unele proteste publice să ni se pară legitime și reprezentative (atunci cînd se suprapun convingerilor noastre); iar altele să ni se pară provocări dușmănoase sau, în cel mai benign caz, rezultate ale manipulărilor (atunci cînd nu ne confirmă ideologia personală). „Alor noștri” le recunoaștem dreptul să manifesteze, îi catalogăm drept „oameni frumoși” sau „glasul națiunii”; ăilalți ne apar caricaturali și tindem să le căutăm hibe: care drogați, care plătiți, care „spălați pe creier”...
Am întîlnit cazuri în care proteste importante, de mare amploare și cu participare națională, au eșuat, chiar în fața opiniei publice cobeligerante, pe criterii... mai degrabă estetice.
În mai 2010, un mare miting de protest al sindicatelor îndreptat contra guvernului Boc, a fost bagatelizat unanim de către reprezentanții mass-media (de toate orientările), pe motiv că, la acea acțiune de protest, s-a dansat Pinguinul!
Remember? Veniseră oameni din toată țara, femei și bărbați rebegiți și nedormiți, unii în șomaj tehnic, alții neremunerați cu lunile... La un moment dat, ca să se dezmorțească și ca să-și calce-n tălpi necazul, au încins un Dans al Pinguinului. S-au prins în trenuleț și... hop-hop-hop! Televiziunile hop-țop și ele, că li se oferea ditai materialul anecdotic și pitoresc.
A se nota că era vorba de o variantă satirică a cîntecului, cu versuri anti-Boc de un umor incisiv, comparabil cu al Divertișilor sau al Cațavencilor. Nu a contat! Toată jurnălimea, chiar și cei mai fățiși critici antiguveramentali, au dat cu bieții sindicaliști de pămînt: că-s neserioși, că-s kitschoși și primitivi, că nu se ridică la nivelul gravității evenimentelor (pe care, săracii, ei le-au generat, într-o perioadă de secetă contestatară prelungită). Cu un simplu țop-țop-țop s-a zădărnicit tot-tot-tot! Cîntecul, învestit pesemne de liderii sindicali să-i mobilizeze și să energizeze pe manifestanți, i-a deranjat pe esteții din redacții și platouri.
Același tip de gîndire discriminatoare i-a pus la zid pe „hipsterii” anti-RMGC de anul trecut. Cum adică: să scuturi peturi cu pietricele? li s-a zis.Cît de neserios... Cît de primitiv :)
Există norme de gravitate și solemnitate pentru mișcările protest? Cine îndrăznește să o ardă frivol la mitinguri e gata, exclus din dezbaterile serioase? Cîștigă legitimitate și reprezentativitate un protest cu cît apare mai încrîncenat și mai belicos la TV?
Aștept păreri. Frivolitatea e permisă aici... așa, de un apropo.

Apropo de muzica din cîrciumi

Hai una lejeră, de vară, după ce v-am îmbuibat cu eminescologie în postarea precedentă.

Muzica din localuri. Aia dată tare, de abia îți auzi comeseanul. Aia hîrîită și pîr(ț)îită, ieșind din difuzoare uzate moral. Aia pe care o auzi amestecată cacofonic, între o terasă și alta, atunci când treci prin vaduri de agrement precum Centrul Vechi; de te întrebi dacă nu cumva cîrciumarii s-au prins într-un skandenberg al decibelilor.

Așadar - de ce? De ce muzica din crîșme?

Apropo de campania Veneris

Chestie de acum opt ani. Atunci, în vara lui 2006, am lansat o competiție online (pe Liternet.ro), în care îi îndemnam pe cititori să spună ce produs ar putea fi numit Eminescu (așa cum, de pildă, unor celebre bomboane de ciocolată austriece le zice Mozart, un lichior nemțesc e numit Goethe, iar o gamă de scule pescărești din Anglia se numește – aveți o singură încercare... – ei, da: Shakespeare).

Apropologie... adică?

Adică o părerologie mai organizată, în pas cu evenimentele. Ce bate spre teorie mai hard - pac: linkuri și bibliografii.

Două topicuri tari, mai mult sau mai puțin la zi: campania Veneris (cu Eminescu) și moartea pe facebook (semnalată cu umor și vervă de Simona Tache). Cu ce începem?

Rog implicare, curaj și... tupeu: oricine poate fi apropolog.