Apropo de... religia în școli

Ce simpatic e cînd găsești în pledoariile pentru secularizarea școlilor cîte un cuvînt precum „dascăl”... Da, e un termen util, care înglobează semantic și „profesor”, și „învățător”, ba chiar și ”educator”, „institutor” etc. Toate gradele universitare, de la „asistentul-preparator” pînă la „profesorul doctor docent academician” - toți încap în numai două silabe. Ce mai exprimări ne prilejuiește acest „dascăl”: concise ca formă și cuprinzătoare ca înțeles... La fix ca să ne clădim argumentația iconoclastă și progresistă.
OK, nu insist cu etimologia, toți știm că vorba „dascăl” vine din nomenclatorul popesc și că ne atestă adevărul că, la origini, școala era o anexă a bisericii (are sens și cu majuscule, ca instituții oficiale: Școala anexă a Bisericii, da). Țineți minte din Amintirile lui Creangă? Cînd era Creangă mic, îi preda preotul Ioan de sub Deal, într-o chilie lipită de biserica satului. Cînd a crescut, Creangă însuși a trăit în prima linie laicizarea școlii de după 1870: a predat (deopotrivă ca diacon și ca „dascăl” răspopit), a scris manuale (abecedarul lui Creangă ar fi, cu mici actualizări lexicale, preferabil unora de azi). A criticat formalismul clerical („cumplit meșteșug... ” etc.); dar ne-a și transmis (Popa Duhu ș.a.) un adevăr încă în vigoare: dincolo de ierarhii și „traftologii”, există o moștenire de valori a creștinismului care întemeiază educația românească (un „duh” anume).
Pe urmă: și „catedră” e un termen venit dinspre popi. Și „seminar”, și „vocație/ vocațional”... Mai scormoniți și sigur mai găsiți.
Trec repede peste argumentul cu Antim Ivireanul și Coresi (ambii popi, primul sanctificat), întemeietori de Biserică, Școală, cultură, limbă literară... unii ar zice chiar națiune... Important e să îi facem cezarului predarea: școala e o invenție a popilor! Și nu numai în Humulești, ci în toată Europa, poate chiar în lume.
Așadar, OK: milităm pentru „jos icoanele” și „afară catehizarea” din școli, dacă sîntem convinși că aceasta e calea neabătută a progresului. Dar hai s-o facem înțelegînd un pic contextul istoric...
... Precum și pe cel actual!
Paranteză. Tipic logicii „de telejurnal” e să zici (și să apuci să crezi) că oficialitățile fac totul în locul nostru. Că dinspre „socialul mic” nu mai tresare nimic: nicio inițiativă, nici o acțiune, nichts. Dacă într-un oraș se face o paradă sau un marș festiv, deducția „de telejurnal” e că la mijloc ar fi mîna primarului (aha, încă un Mazăre!)... Dacă pe un perete de clasă, dintr-un cartier pierdut, se ițește o icoană, gata: suspect e BOR-ul, clerul înalt, prelățimea, prea-înalții și prea-sfinții! Cine știe ce enciclică ocultă a agățat-o pe Precistă în acel loc consacrat educației laice?! (Aoleu: „consacrat” e tot termen religios, scuzați oximoronul.)
Voi reveni cu un Apropo special dedicat „gîndirii de telejurnal”. Vă dau temă să vă gîndiți de unde vine (oroare: „temă” e un alt cuvînt moștenit de la popi!).
Ideea e simplă și o poate verifica orice membru al unui comitet de părinți: o mare parte din aderența eclezială a comunităților școlare vine dinspre mirenii simpli. Părinții, bunicii, învățătoarea și profu' de sport sînt de obicei primii care își doresc Biserică în școli. Icoana aia „de la telejurnal” a fost agățată mai degrabă de un tătic grijuliu. Parohul care apare în poza de inaugurare a anului școlar (uneori în atitudini inadecvate, lîngă un ursuloi galben sau o dansatoare de cha-cha-cha) dă curs unei invitații. Religia populară e un corp de aisberg nebănuit de către postacii anticlericali.
De ce simt părinții nevoia de religie - chiar de catehizare - în școli? Eu am cîteva capete de ipoteză, în urma unei cercetării în comunități de părinți. Dar sînt deschis la opinii, idei, apropouri...
De asemenea, e de investigat și zelul anticlerical și iconoclast al gulerelor-albe care bagă la greu viralitate online pentru cauze care nu le privesc imediat (majoritatea nu au copii de școală, iar o bună parte nu mai trăiesc în mica localitate natală, în care îi deranjau probabil dangătele și fanfara de la mort).
Vă reamintesc regula: nu ținem nici cu unii, nici cu alții. Nu judecăm bine și rău. Pentru asta, e plin netul de locuri de bătaie. Aici nu batem decît apropouri.

UPDATE: interesant de citit pe blogul lui Mihnea Măruță, o altă invitație la reflecție pe aproximativ aceeași temă.